"UN OM INFORMAT ESTE UN OM PUTERNIC" (John Davison Rockefeller) ***** "Nu vă ataşaţi decât de oamenii vrednici de stimă; Evitaţi mai presus de orice compania celor laşi; Nimeni nu îi respectă, nici măcar cunoscuţii lor." (Alceu) ***** "Adevăratul curaj nu este forţa brutală a eroilor vulgari, ci hotărârea fermă a virtuţii şi a raţiunii ." ( Alfred North Whitehead ) ***** "Curajul este virtutea care face posibile celelalte virtuti." (Winston Churchill) ***** "Daca taci atunci cind ar trebui sa vorbesti, sa stii ca esti fricos." (Abraham Lincoln)***** "Cel care nu are curajul să vorbească pentru drepturile sale nu poate câștiga respectul celorlalţi." (Rene Torres) ***** „Toate lucrurile măreţe din lume sunt realizate de nişte naivi ce cred cu tărie într-un lucru care , în mod absolut evident pentru toată lumea , este imposibil de realizat .“ (Frank Richards) ***** VĂ DORESC O ZI BUNĂ!

Caută

Regele Carol I. 175 de ani de la naştere-100 de ani de la moarte


10 adevăruri sau falsuri despre primul Rege al românilor

  Mult respectat în ultimele decenii de viaţă, venerat la moarte, ocultat cu obstinenţă în perioada comunistă şi redescoperit cu fervoare după 1990, Regele Carol I-ul reprezintă unul dintre capitolele cele mai fascinante din istoria statului român. Deşi cronologia manualelor noastre îl plasează în epoca modernităţii, cred că putem în egală măsură spune că acest conducător a fost cel odată cu care debutează contemporaneitatea românească. În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre ideile cele mai vehiculate în legătură cu acest rege – şi vom vedea care dintre ele sunt adevărate şi care false.
1.Tânărul Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen a fost alegerea cea mai bună pentru a fi domn după Alexandru I. Cuza.
(Mai curând) Fals. Prin consecinţele lungii sale domnii de 48 de ani, domnitorul şi apoi regele Carol I-ul pare a confirma această idee. Dar onestitatea rememorării istorice ne obligă să reamintim că el nu a fost prima – ci cea de-a doua alegere a românilor ca domn străin. După detronarea (forţată, dar pragmatică) a lui Al. I. Cuza din 11 februarie 1866, prima opţiune a elitei româneşti (la începutul primăverii acelui an) a fost – la sugestia Împăratului Franţei Napoleon al III-lea – contele Phillipe de Flandra. Acesta iniţial a părut a accepta onorabila ofertă – dar, sfătuit de familia sa, a declinat-o apoi repede. Motivul? Unul ce ţinea de orgoliul blazonului: contele ar fi fost primul vlăstar al arborelui genealogic al familiei sale care ar fi devenit (ca domn al României) supus al sultanului Otoman – pentru că România anului 1866 nu era un stat independent. Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu a avut această reţinere – şi vom încerca mai jos să explicăm de ce.
2.Domnitorul Carol a avut de la bun început ideea/speranţa independenţei României.
(Posibil) Adevărat. Ipoteza pe care o avansez aici urmează a fi confirmată (sau nu) de cercetarea viitoare – o privire mai adâncă în corespondenţa şi dosarele cancelariei germane poate ne-ar ajuta din acest punct de vedere. Se ştie că prinţul Carol a avut asentimentul regelui francez Napoleon al III-lea şi al cancelarului german Bismark pentru a accepta tronul (modest, atunci) al României. Dat fiind că în toate epocile recente au fost oameni care au ştiut să citească o hartă – adică să anticipeze ziua de mâine, pe cât posibil, pe baza realităţilor curente –, nu este exclus ca vreunul dintre cei consultaţi de Carol înainte de a veni în România să-i fi sugerat că, de un secol, Imperiul Otoman bătea în retragere în Europa. Independenţa României era aşadar o posibilitate, printre altele. În 1866, nimeni nu-i putea garanta tânărului (de 27 de ani) Carol că va fi regele independenţei româneşti – dar îi putea semnala că acest lucru s-ar putea să se întâmple cândva, în viitorul previzibil.
3. Prin faptele sale, domnitorul Carol I-ul s-a impus de la bun început drept conducătorul de care România avea nevoie.
Fals. La drept vorbind, tânărul domnitor nu s-a impus în primii ani aproape deloc – din simplul motiv că între intenţiile sale şi realitatea politică românească era o autentică diferenţă culturală (vezi mai jos, punctul 5). Din primăvara anului 1866 şi până în primăvara anului 1871, aşadar în 5 ani, la Bucureşti s-au succedat 10 guverne şi de o două ori pe-atâtea remanieri guvernamentale. Logica istorică ne îndeamnă să credem că destinul viitorul rege a stat în cumpănă în timpul războiului franco-prusac din 1870. Dacă acest război ar fi fost câştigat de Franţa, republica de la Ploieşti – atât de caricaturizată de dramaturgia română prin I.L. Caragiale – ar fi putut deveni realitate politică. Dar câştigarea războiului de către Prusia i-a mai calmat pe francofilii români, care au trebuit să se împace, astfel, cu un domnitor german pe tronul ţării. În martie 1871, excedat de toate problemele, Carol I-ul a dorit în mod serios să abdice. Dar acest act ar fi coborât România în haos – şi, spre meritul lor, politicienii de la Bucureşti au înţeles acest lucru. Prin insistenţa conservatorului Lascăr Catargiu, Carol I-ul renunţă la gând – şi va urma un guvern (conservator) surprinzător de stabil, vreme de 5 ani. (Şi) cu ajutorul Prusiei, domnitorul Carol I-ul câştigase această rundă politică.
4. Carol I-ul era un maniaco-depresiv, zgârcit şi introvertit.
Fals. Atât de stimat astăzi, în timpul vieţii Carol I-ul a avut foarte mulţi contemporani care nu l-au simpatizat deloc. Socialişti radicali, liberali radicali sau radicali pur şi simplu – mulţi îi visau abdicarea. Paradoxul situaţiei face ca libertatea presei garantată de Constituţia din 1866 să le dea tuturor, admiratori sau detractori, drept egal la cuvânt. Aşa au luat naştere unele clişee care vor dăinui (oare de ce?) şi în timpul comunismului, privind firea închisă (sau etern constipată, spuneau unii rău-voitori) a fostului rege. Adevărul este mai puţin spectaculos – şi rămâne un imbold la meditaţie. Carol I-ul provenea dintr-o ramură a familiei de Hohenzollern mai modestă material, ale cărei şanse de accedere la un tron european erau relativ reduse. De aici marea chibzuinţă a domnitorului, ulterior rege. Valoarea banului era mare în socotelile lui Carol I-ul. Este adevărat că el cerea deseori decontările proiectelor statale – pentru a se convinge că sunt corecte. De la căile ferate (începute nefast, cu trustul falimentar Strousberg, în primii ani ai domniei) şi până la construcţia podurilor (de genul celui al lui Anghel Saligny, care era menit să românizeze Dobrogea) sau la construcţia Bibliotecii Universitare (inaugurată în 1914), Carol I-ul a fost un conducător pentru care cheltuirea banului public a stat mereu sub semnul vigilenţei (să fi bănuit el că politicienii români nu sunt foarte atenţia la asta?!). Grigore Antipa, care un deceniu a navigat cu regele, anual, pe Dunăre, până în Deltă, vorbea despre modestia preferinţelor culinare ale regelui: Carol I-ul n-a fost niciodată nici goumand şi nici gourmet – el mânca frugal, ca un ofiţer, şi abia în România a descoperit o oarecare plăcere pentru ciorba de peşte lipoveană şi pentru crapul la proţap. Pentru un rege care a reinventat România, modestia sa a fost salvatoare.
5. Carol I-ul este fondator nu numai al dinastiei române, ci şi al ideii dinastice la români.
Adevărat.De-a lungul istoriei lor, Ţările Române au avut mulţi domnitori – dar nicio dinastie care să reziste timpului. Adevărul este că sentimentul dinastic în România mică a anului 1866 nu exista decât în teorie. Carol I-ul este cel care l-a fondat. N-a fost uşor, pentru că politica românească, în acei ani, cunoştea aproape toate orientările Europei acelei epoci; în plus, efervescenţa latină şi sud-europeană făcea din România un teritoriu al disputei şi al eternei polemici (nimic suprinzător: statele Italiei şi Greciei, de cum au luat naştere, au urmat acelaşi tipar). În România medievală sau pre-modernă, aproape fiecare partidă boierească avea propriul său predendent la tron. Ideea dinastică la români prinde teren ferm abia spre 1890 – când, în lipsa unui fiu al regelui Carol I-ul, nepotul său de frate Ferdinand (născut în august 1865) devenise deja proaspăt moştenitor al tronului. Elita română a înţeles că puţină previzibilitate, în politica de vârf, nu strică.
6. Războiul ruso-turc din 1877 nu putea avea un deznodământ fericit (nouă) fără participarea României lui Carol I-ul.
 
Fals – apoi adevărat. Ceea ce noi numim războiul de independenţă este, în istoria Europei, încă unul din războaiele ruso-turce care au segmentat secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. La începutul războiului (12 aprilie 1877), armata română era considerată de către unii observatori europeni (precum britanicii) ca fiind veriga slabă a alianţei creştine împotriva Otomanilor. În teorie, armata unui stat tânăr nu oferea nicio garanţie. Supriza a fost că armata condusă de Carol I-ul s-a comportat nu ca una de începători, ci ca una cu mari tradiţii (pe care, la drept vorbind, nu le avea atunci). Prin rolul armatei sale în acel război, România (re)apare pe harta geopolitică a Europei de la sfârşitul secolului XIX ca fiind o forţă regională – şi aşa se va ajunge la Tratatul din vara anului 1913, când Bucureştiul devenea capitala diplomatică a zonei, drept care aici se punea capăt Războaielor Balcanice.
7. Epoca lui Carol I-ul este cea care naşte primele manifestări ale unui soft-power românesc.
Adevărat. Deloc întâmplător, România (mică) devine atrăgătoare pentru românii din afara graniţelor în timpul regelui Carol I-ul – ca un stat care făcuse incredibile progrese într-un timp istoric relativ scurt. Noţiunea de soft-power (a politologului american Joseph Nye) este una contemporană nouă, dar ne ajută să explicăm impactul pe care progresele regatului României le-au avut în activizarea românilor din Transilvania, Bucovina, Banat sau Basarabia. Din acest punct de vedere, marea expoziţie naţională din Bucureştiul anului 1906 (când se împlineau 40 de ani de la venirea regelui în ţară şi 25 de ani de la cucerirea independenţei – plus 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către Traian!) merită o analiză mai aprofundată. Oficialii ţarişti nu i-au lăsat pe românii basarabeni să participe, dar imaginaţi-vă uimirea românilor transilvăneni care veneau cu trenul în (noua) Gară de Nord şi apoi mergeau în alai către Parcul Expoziţiei, spre a vedea progresele incredibile ale regatului român. Adăugaţi la aceasta faptul că statul român, transparent sau nu, a alimentat material (incusiv prin noua Bancă Naţională) pe românii din afara graniţelor; Eugeniu Carada (1836-1910), fondatorul BNR, ar fi avut multe secrete de dezvăluit din acest punct de vedere.
8. Carol I-ul a fost mai important în domeniile economice şi sociale decât în domeniul politic.
Adevărat. Astăzi, regele Carol I-ul este un reper de neocolit în istoria politică a României. Pentru un conducător vreme de 48 de ani ai ţării (1866-1914), acesta este un lucru subînţeles. Totuşi, opera sa socială sau economică sunt chiar mai importante. Dezvoltarea căilor ferate române – ceea ce echivala, la finalul secolului al XIX-lea, cu progresul veritabil – s-a petrecut în timpul acestui rege. Profesionalizarea României (inexistentă în 1866) s-a derulat în deceniile următoare, astfel apărând prima clasă de mijloc din istoria acestei ţări. În fine, reformele învățământului (ministeriatul lui Spiru Haret), finanţelor sau spitalelor se petrec tot acum. Instituţionalizarea fermă a armatei acum are loc – după un model occidental, cu sarea şi piperul autohtone (vezi modelul literar al lui Moş Teacă din anul 1913). E drept, România Regelui Carol I-ul a avut de înfruntat provocarea reprezentată de răscoala ţărănească de la 1907 – autentică, şi care prin ea însăşi, paradoxal, vorbea despre atmosfera de liberă expresie socială din România acelui timp, în care o categorie socială etern defavorizată ajungea la protestul suprem pentru a atrage atenţia asupra inechităţii în care se află. Răscoala a fost lichidată greu, transpolitic şi prin sânge – ceea ce arăta decalajul dintre programul reformator al regatului şi realitatea înapoiată a masei majoritar-ţărăneşti pe care noul regat se sprijinea, fără s-o arate oficial.
  9. Tratatul din 1883 cu Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria, Italia) era manifestarea sentimentelor pro-germane ale Regelui Carol I-ul.
Fals. Prin naştere, Carol I-ul era german – dar, prin Coroană, el şi-a asumat foarte responsabil interesele României. Tratatul din octombrie 1883 cu Imperiile Centrale (cum se chemau atunci) a fost favorizat, înainte de orice, de teama faţă de Rusia. După războiul comun împotriva Otomanilor din 1877, statul român – din păcate – nu rămăsese, în privinţa Rusiei Ţariste, cu imaginea unui aliat stabil şi predictibil. Din acest motiv, Regele – care era, potrivit Constituţiei, responsabilul suprem asupra politicii externe – şi-a asumat deplin acest tratat, rămas secret la nivelul opiniei publice sau al Parlamentului. Într-o recentă carte, istoricul Rudolf Dinu redă un raport din 1909 al însărcinatului cu afaceri diplomatice italian Caracciolo di Costagneto, căruia regele Carol I-ul i-ar fi spus cu sinceritate (în privinţa tratatului secret cu Puterile Centrale) că „parlamentele şi opinia publică sunt prea emoţionale pentru a avea [o conduită constantă în privinţa subiectelor importante, precum acest tratat – n.m., AC]. E drept că democraţia presupune totală transparenţă, dar, la drept vorbind, la 100 de ani de la moartea regelui Carol I-ul, poate cineva spune că nu avea dreptate?
10. Regele Carol I-ul a fost prin excelenţă un arbitru al vieţii publice româneşti.
  Adevărat. Dincolo de realizările sale, regele Carol I-ul a rămas în istorie ca un autentic arbitru al vieţii politice româneşti. A avut propriile sale simpatii, dar a conlucrat admirabil cu liberali (Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada etc.) sau conservatori (L. Catargiu, Titu Maiorescu, Petre P. Carp) deopotrivă. Într-un stat majoritar român în care pasiunile erau mai importante decât interesele (!), Regele Carol I-ul a avut calmul necesar unui mediator atent la semnele epocii. Ultima sa opţiune – pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale, în 1914 – nu ar fi fost cea mai fericită pentru statul pe care l-a clădit. Nepotul său, Ferdinand, ajutat de ilustra sa soţie, regina Maria, va gestiona foarte bine interesul naţional al ţării create de Carol I-ul.
Dar chiar şi această ultimă nereuşită ni-l prezintă pe regele Carol I-ul ca fiind cel care, la 27 de ani, prelua o Românie aproximativă şi o lăsa, în anul morţii 1914, cu mult mai predictibilă şi mai stabilă. O ţară care-şi cunoştea istoria, îşi cunoştea vecinii, îşi cunoştea interesul naţional. În Europa anului 1914, nu era puţin lucru că România avea un loc distinct pe hartă. Restul avea să vină oarecum – geopolitic vorbind – de la sine.(Historia)










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

ULTIMILE ŞTIRI